Arhive pe categorii: Social

Timofte

Standard

E timpul sa va povestesc si despre Timofte. Este un pisic pe care l-am gasit (ca si pe Jimi ) in parcare, la lucru. Micutul se ascundea sub o masina si era tot rozaliu de la un gard proaspta varuit. Nu l-am putut lasa acolo pentru ca nu ar fi avut prea multe sanse de supravietuire si l-am luat cu mine acasa.

I-am facut baie (nota: pisicile chiar urasc apa, a fost horror pt el), i-am bibilit blanita si l-am uscat in prosop. Am facut aprovizionarea necesara (pliculete cu tocanita, bobite, nisip), i-am pregatit culcusul (in care nu a binevoit sa doarma decat in prima seara) si am improvizat litiera si castronelele pentru apa si mancare.

Spre deosebire de experienta cu catelul Jimi, am fost foarte placut surprinsa ca Timi a stiu singur din prima cum sa faca la litiera. Cu el am descoperit ca imi plac pisicile: sunt foarte curate, nu trebuie sa strangi dupa ele ata de mult ca dupa un catel, sunt independente (calitate in cazul in care ar trebui sa stea singure mai multe ore), sunt adorabile cum se joaca si dorm mult. M-am mai informat despre crestere pisicilor zilele urmatoare si in cele din urma i-am facut si deparazitarea interna si externa.

Imi placea la nebunie (si se pot lua in considerare de cei care si-ar dori o pisica, dar nu sunt atat de siguri):

-cum ma astepta sa vin de la lucru si era super extra afectuos cu mine

-cum ma urmarea prin casa dintr-o camera in alta si ma privea cum ma desfasor cu ochisori curiosi

-cum adormea in pozitii amuzante

-cum torcea cand il luam in brate

-cum se juca cu diferite prostioare prin casa

Mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu ideea de ma desparti de el, dar a trebuit sa o fac dupa o luna, pe perioada concediului (am avut 3 saptamani lungi si late 🙂 ). L-am dus la parintii prietenului meu care tocmai ramasesera fara pisica si fara caine.Planul era sa stea la ei la curte temporar, dupa care mai vedeam eu. Cand m-am intors insa i-am gasit pe amandoi indragostiti de el: imi povesteau obiceiurile lui cu entuziasm si cum doarme cu ei in pat (cum nici nu speram eu). E practic *copilasul* lor si eu ma bucur din suflet pentru el si ca am sansa sa il vad cum creste fericit si sanatos intr-o curte doar a lui.

Pe Timi il puteti vedea mai jos si am de gand sa pun poze si pe masura ce creste. Deja are blanita mai deasa si s-a lungit.

Anunțuri

Oscar si Tanti Roz

Standard

„Oscar si Tanti Roz” este un spectacolul umanitar ce a avut loc în 23 aprilie la Opera din Timisoara. S-au strans fonduri pentru achiziționarea de aparatură pentru Clinica de Oncohematologie a Spitalului de Copii „Louis Țurcanu”. Eu am avut norocul sa primesc o invitatie, firma la care lucrez fiind printre sponsorii spectacolului. M-a marcat in mod profund si placut. Este o poveste trista despre un baietel bolnav de leucemie, dar totodata te umple de optimism prin modul in care situatia a fost prezentata. Te invata cel putin trei lucruri: „cum sa pleci la drum cu un Dumnezeu pe care nu dai doi bani si sa ajungi la credinta nuda, cum sa inveti sa mori atunci cand nu ai avut clipe nici macar sa traiesti si cum sa te folosesti de timp astfel incat sa il faci sa nu mai existe”. Pentru mai multe detalii putet intra aici.

Va impartasesc o scrisoare pe care Oscar i-o scrie lui Dumnezeu:

„Dragă Dumnezeu,
Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui şi casei (cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit, fiindcă până acum n-am avut timp din pricina şcolii. Să ştii de la început că mie nu-mi place să scriu, o fac numai când sunt silit. Scrisul nu-i decât zâmbăreală, ploconeală, împopoţoneală etc. Minciună frumoasă. Ceva pentru oameni mari, adică. Dovada? Uită-te numai la începutulscrisorii mele: „Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui şi casei (credcă s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan),iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit fiindcă până acum n-am avut timp din cauza şcolii“, când aş fi putut la fel de bine să spun:„Mi se zice Cap de Ou, am zece ani, dar arăt ca unul de şapte, trăiesc la spital pentru că am cancer şi dacă n-am vorbit niciodată cu tine este fiindcă nici măcar nu cred că exişti“. Dar dacă ţi-aş fi scris aşa, nu numai că dădea nasol, dar nici n-ai fi catadixit să te mai ocupi de mine. Or, vezi tu, tare-aş avea nevoiesă te ocupi. Ba chiar aş zice că mi-ar prinde al naibii de bine dacă ţi-ai găsi timp să-mi faci şi mie vreo două, trei servicii.Uite, să-ţi explic.
Spitalul e un loc grozav de simpatic unde sunt o mulţime de oameni mari întotdeauna plini de voie bună şi care vorbesc în gura mare,cu mormane de jucării şi multe tanti roz care nu aşteaptă decât să se joace cu copiii, şi unde prieteni ca Bacon, Einstein sau Pop Corn îţi sunt în orice clipă la îndemână. Ce mai, spitalul e nemaipomenit cu condiţia să fii un bolnav care le face plăcere celor din jur. Or, eu nu le mai fac plăcere. De când cu grefa de măduvă văd eu bine că nu mai fac plăcere nimănui. Dimineaţa când mă examinează, doctorul Düsseldorf pare să n-aibă nici cea mai mică tragere de inimă, se vede că-i decepţionat. Se uită la mine fără să zică o vorbă,de parcă i-aş fi greşit cu ceva. Or, trebuie să ştii,dragă Dumnezeu, că eu mi-am dat toată silinţa la operaţie; am fost cât se poate de cuminte, i-am lăsat să mă adoarmă, mi-am luat toate doctoriile şi nici măcar n-am ţipat când m-a durut. Sunt zile când mai-mai i-aş zice de la obraz că la urma urmei poate el, doctorul Düsseldorf, cu sprâncenele alea negre ale lui, e de vină că n-a reuşit operaţia. Dar, când mă uit la mutra lui amărâtă, parcă nu-mi mai vine şi toate ocările mi se opresc în gât. Ba chiar cu cât doctorul Düsseldorf tace, privindu-mă cu ochii lui de câine bătut, cu atât mă simt mai vinovat. Îmi dau seama că nu sunt un bolnav cum trebuie, ci unul din ăia care-i împiedică pe oameni să creadă că medicina e o chestie formidabilă.
Şi să ştii că gândurile unui doctor sunt contagioase. Acum tot etajul mă priveşte cu aceiaşi ochi – infirmierele, rezidenţii, femeile de serviciu. Au un aer trist când mă văd că sunt vesel, iar când spun o glumă se silesc să râdă.Pe bune, nici de râs nu mai râdem ca altădată.Numai Tanti Roz a rămas aceeaşi. E prea bătrână, zic eu, ca să se mai schimbe. Şi e prea Tanti Roz pentru aşa ceva. Cred că n-are rost să ţi-o prezint pe Tanti Roz, dragă Dumnezeu, e oprietenă de-a ta, de vreme ce ea mi-a zis să-ţi scriu. Singura problemă ar fi că numai eu îi zic aşa, Tanti Roz. Dar fă şi tu un efort ca să înţelegi despre cine este vorba: dintre toate doamnele în halat roz care vin la spital să se ocupe de copiii bolnavi, ea e cea mai bătrână.

Pe maine. Te pup,
Oscar”

 

 

Jimi Hendrix

Standard

Saptamana asta avem un musafir in vizita. Nu s-a gandit vinerea trecuta sa ii anunte ca nu are unde sa stea in Timisoara peste weekend si un suflet de om bun nu putea sa il refuze si l-a primit. A avut o sedere foarte placuta pana duminica seara, cand si-a luat ramas bun de la dragi prieteni si a venit si pe la mine. Eu l-am asteptat pregatita, am strans putin prin casa sa nu ne facem de rusine. Din prima clipa in care ne-a trecut pragul s-a apucat sa inspecteze peste tot. Dupa ce a termninat s-a gandit ca ar fi dragut sa mearga la baie….in mijlocul sufrageriei. Nu ne-am suparat ca am inteles ca la semenii lui este un obicei normal sa nu tii prea tare cont de politeturi. Nu i-au prea placut nici papucii nostrii de casa, din moment ce tot incerca sa ii rupa. Cred ca devine din ce in ce mai clar ca musafirul nostru este un catelus. Micutul s-a ratacit prin curtea firmei la care lcurez si a starnit afectiunea unui coleg. Asa ne-am pricopsit noi (eu si Una-C.M 🙂 ) cu el in vizita pana ii gasim o casa.

Cum e viata cu un catel in casa? Nu e chiar asa usor, daca ma gandesc cat de des a trebuit sa strang dupa el za shit, cum sta tot timpul in piciorele mele si face galagie cand il las singur. Cand ma uit la cat e de micut si fara nici o vina ma cuprinde insa un profund sentiment de responsabilitate. Cumva matern: vreau sa ii fie bine si sa ii gasesc cei mai buni stapani cu cea mai faina curte in care sa zburde. Totul insa pare nesemnificativ cand te uiti in ochii lui, cand isi misca codita de fericire ca te-ai intors acasa. Imi place la nebunie sa ii aud labutele cum misuna pe parchet, cum respira zgomotos si miroase el colturile sa vada unde sa mai faca un pisu. Imi mai place sa il privesc cum mananca cu lacomie din bol, cum ii place sa doarma cu labutele din spate intinse si cum pune capul pe labute cand il cert sau ii e teama de ceva. Daca il certam sau ii zicem ca nu e voie alearga pe balcon si se razbuna nervos pe ce prinde: ziare, slapi, paturica. Are personalitate domnul. Pur si simplu irezistibil!

C.M, care are mereu inspiratie de nasit, i-a gasit si un nume pe masura. Jimi Hendrix-daca il priviti, va prindeti imediat si de ce. Este negru si are o freza afro, precizez pentru claritate si cei mai miopi 🙂

Probabil voi suferi si ii voi simti lipsa cand va trebui sa plece, dar uneori trebuie sa faci si lucruri dificile pentru binele celor la care tii. Prin acest articol apelez si la voi, cei care cititi acest blog -daca doriti sau cunoasteti pe cineva care doreste sa il iubeasca pe dragul de Jimi, rog sa ma contactati.De asemenea pentru mai multe poze: 

http://www.facebook.com/media/set/?set=a.191122084335569.41204.100003133379137&type=1


Un 8 martie generos

Standard

Anul acesta de 8 martie am avut sansa sa fac ceva diferit. Profitand de o conjunctura oferita de firma la care lucrez am participat la programul Helping Hungry Homes=donatii in produse alimentare catre diferite cauze.

Beneficiarii din acest an au fost cei de la Caritas. Cu ajutorul sponsorizarilor, in procent de 70% din strainatate, ei au realizat o cantina sociala unde zilnic pregatesc pranzul pentru persoanele nevoiase. Domnul Fritz este administrator si are in subordine 3 bucatarese care primesc ajutor de la 2 tinere voluntare din Germania. Aceste femei cu suflet mare  muncesc din greu intr-o bucatarie modesta, aflata la subsolul unei case.

Astfel am fost voluntar la a pregati masa de pranz pentru aproximativ 80 de batranei din zona de sud a Timisoarei. Am ajuns la locatie ( in zona Brancoveanu, pe strada Corbului, langa Casa de Asigurari de sanatate) pe la ora 9:30. Ne-am pus sortuletul, capelina, manusile si eram gata de munca. Alaturi de alte colege voluntare am curatat cartofi, taiat ceapa si morcovi si toate cele necesare pentru pranz. Meniul pregatit de noi a fost alcatuit din ciorba de perisoare, pireu+friptura porc si nelipsita Eugenie de la desert. M-am simtit grozav alaturi de fete si de jovialele doamne de la bucatarie.

La ora mesei batranii s-au incolonat cu sufertasul pentru a primi mancare. Desi de obicei persoanele varstnice  ma sensibilizeaza profund, de data aceatsa marturisesc ca nu am simtit tristete, probabil pentru ca eram atat de bucuroasa sa pot sa ii ajut, sa vorbesc cu ei. La multi dintre ei mancarea le era livrata acasa, acestia fiind prea batrani sau bolnavi pentru a ajunge la cantina. A fost dragut si momentul in care s-a primit un telefon de la un batranel care primise mancare si ne multumea.

Ma bucur tare ca de 8 martie anul acesta am putut sa ofer, sa ajut si sa fiu generoasa. Si pentru ca atunci cand oferi cu draga inima esti mereu rasplatit, le multumesc si dragilor de barbati care de ziua noastra de ofera flori, ne rasfata si ne apreciaza. Un multumesc special si pentru barbatul special din viata mea, care reuseste mereu sa ma surprinda.

_

Zile de weekend

Standard

Mereu mi-au placut vinerile, mai ales cand vin dupa o saptamana prolifica. Cea care a trecut a fost una: am mai citit, am fost la sala, am facut chestiile casnice necesare, am gatit. Cand vine vineri seara simt ca am in sfarsit dreptul sa nu fac nimic. Am tot timpul din lume in weekend sa fac tot ce imi propun si vineri nu am nici un stres. Pentur mine o baie, un film, putina lectura si culcat devreme suna destul de ideal pentru seara de vineri. Pentru zilele de weekend imi tot propun sa ma trezesc devreme, dar cumva nu reusesc: imi place mult prea mult sa dorm si rutina de a ma trezi la ora 7 in timpul saptamanii nu mi-a creat inca un reflex si pentru weekend.

In momentul in care scriu acest articol am satisfactia ca in aceasta sambata dimineata m-am trezit pe la 9 jumate, ceea ce e devreme fata de obisnuitul 11 jumate. Mi-am udat florile, care se simt primavaratice si au dat in floare majoritatea. Am avut chef sa fac niste clatite cu scortisoara pentru micul dejun si sa curat un pomelo-breakfast in bed for my darling one care inca doarme 🙂 – si cu burtica fericita am luat laptopul in brate si am intrat putin pe blog. Dupa ce termin de scris acest articol planuiesc sa imi continui zilele de weekend. Am chef sa merg la Muzeul Banatului, in care inca nu am intrat de cand sunt in Timisoara,, apoi la o cafea, in Carturesti si neaparat undeva in itinerariu sa il includ pe fratele meu mai mic care acum e in sesiune si il vad in weekend.

Seara ne-o vom petrece la prietenul Bogdan & family acasa, la un film. Cel mai probabil filmul va fi intrerupt de baietelul lui de 2 ani jumate, Luca, care e cel mai dragut copil din lume. Mie imi spune Ana-mica, asa ma vede el, eu sunt prietena lui si el are grija de mine, chair si atunci cand eu sunt baby-sitting. Iubesc starea pe care un copil ti-o da. Inocenta si dragalasenia lor iti dau o energie atat de frumoasa, ma incarca de bine.

Pentru duminica nu stiu inca sa va spun ce vom face, daca va fi ceva interesant probabil ca voi impartasi cu voi experienta. Cu siguranta insa vom incerca sa scapam de angoasa zilei de duminica, care ne reaminteste ca incepe o noua saptamana de lucru.

Pana atunci insa, sa ne bucuram de zilele de wekend, de prieteni, de familie si de frumusetea din jur.

Pe curand,

Ana

Iubiti si cainii vagabonzi

Standard

Zilnic trecem pe langa multe lucruri care nu sunt cum ar trebui sa fie: murdarie, oameni agresivi, necajiti si saraci, batrani la limita supravietuirii, cersetori, caini fara stapan, spatii verzi devastate, lipsa educatiei la nivel general si lista poate continua. Singura solutie gasita de majoritatea dintre noi am observat ca este indiferenta; asa ne protejam de mediul in care traim, dar aceasta indiferenta reactioneaza impotriva noastra prin agravarea situatiei.

De obicei eu sunt un simplu observator a tot ceea ce se intampla in jurul meu, dar intr-o dimineata niste codite miscatoare intr-un mic spatiu vede de langa statia de autobuz mi-au atras atentia. O  catelusa metisa daduse nastere la 7 pui. Toata ziua la lucru m-am tot gandit la soarta trista ce urma sa ii astepte pe micuti, aveam un sentiment de frustrare, mila si neliniste. In pauza de pranz m-am dus sa le duc de mancare si am hotarat ca nu pot sa raman indiferenta si de data aceasta! La fel am procedat si in zilele urmatoare, cu intariri venite din partea Cristinei-colega cu care nu schimbasem mai mult de cateva cuvinte, dar in care am descoperit o persoana minunata. Ne jucam si dragaleam micutii cand colac peste pupaza din iarba apare o alte catelusa atrasa de hrana pe care o aduceam. Mi-a fost putin teama la inceput, dar uitandu-ma mai bine am vazut sirul de catelusi care topaiau dupa ea in iarba. Erau si ei o familie numeroasa: 8 micuti! Un sentiment de deznadejde m-a cuprins: cum puteam gasi stapani pentru toti cei 15!

In poza: Melinda cu cei 7 grasunei

Poza:Blonda+progenituri

Sentimentul a disparut repede insa, deoarece eu sufar de entuziasm si naivitate cronica si impreuna cu Cristina am trecut la fapte. Stiam ca trebuie sa le gasim stapani cat mai repede si apoi sa sterilizam mamele pentru a nu mai aduce pe lume inca o generatie intr-o tara suprapopulata de maidanezi.

Lucrurile au mers repede, in paralel, eu si Cristina ne motivam reciproc. Am raspandit vestea printre colegi si am inceput sa strangem bani, le-am facut poze si am pus anunturi pe internet, am facut afise.  Am sunat la mai multe cabinete veterinare, dar pretul pentru sterilizarea unei femele sarea de 200 ron. Norocul nostru a fost ca am gasit Asociatia PetHope (http://www.pethope.ro/)  in care am descoperit un ajutor de nadejde pentru „operatiunea sterilizarea” si multe sfaturi bune. Ei urmau sa ne ajute cu transportul „fetelor”, operatia si „cazarea” post-operatorie de recuperare de 3 zile la pretul de 110 ron.

Banii de operatie i-am strans in doua zile prin bunavointa colegilor nostrii. Nu ne asteptam si am fost surprinsa sa vad cum entuziasmul meu functiona atat de productiv. In ceea ce priveste adoptia catelusilor, lucrurile s-au miscat repede: multe colege care locuiau la casa au fost induiosate de micuti si asa 4 si-au gasit stapani.2 dintre ei au disparut si noi suntem increzatoare ca au fost adoptati, fiind cei mai blanosi dintre grasunei. Asadar raman 9.

Pentru weekend aveam deja planuri mari: sambata am hotarat sa curatam spatiul verde in care domiciliau familiile si din nou am fost fericita sa vad ca mi s-au alaturat inca 4 oameni care s-au hotarat sa nu mai fie indiferenti (multumiri Cristinei, Alinutei, lui „Micut” si lui Andrei).

Poza: Am strans 9 saci de gunoaie dintr-o suprafata mica

Am aflat si ca exista o piata de animale in Balcescu si am rapit trei catelusi, i-am luat acasa pentru 2 zile, desi stau la bloc ( a fost o mica aventura), i-am spalat, i-am deparazitat si la piata cu ei . Duminica am gasit un camin pentru toti trei!

Poza: Cu bandane croite de Cristina 🙂

Ne-am bucurat foarte mult pentru succesul din piata, fiecare ajungand la oameni care simtim noi ca erau buni si ca vor avea grija de micutii nostrii! Urmatorul weekend Cristina a repetat operatiunea dar doar unul a fost adoptat.Bine si asa, decat niciunul, am preferat sa gandim. Raman 5.

Poza:Familia adoptiva a lui „Ghita” numit de copii Pufi

Urmatoarea saptamana,sedus de farmecele lui Cleo, Mihai-un coleg a adoptat-o urmand sa plece cu ea in Moldova, la parinti. Pentru restul tot colegii au fost adoptori.

Poza: Cleopatra

Nu stiu cum am reusit dar am dat 15 catelusi in doua saptamani! Pe 6 dintre ei i-am si deparazitat si le-am facut vaccin si carnete de sanatate din sumele generoase primite de la colegi.

Acum le facem casute la fete (una e deja gata, izolata termic prin bunavointa colegilor de la tehnic) si joi (8dec 2011) este programata operatia; il vom face si pe Vladut-partenerul Melindei. In fiecare zi dimineata si la pranz le-am hranit si le vom hrani pana vom reusi sa le gasim o soarta mai buna. Pentru un caine al strazii ajuns la maturitate este mai dificil de gasit adoptori dar speranta inca avem. Daca cititi acest articol si cunoasteti vreun doritor sa adopte fetele noastre lasati-mi va rog un mesaj.

Ce am invatat prin renuntarea la indiferenta? Ca daca ai putina vointa, entuziasm si perseverenta se pot face lucruri minunate. Ca daca fiecare ne-am implica oricat de putin in a ajuta cazurile din jurul nostru am schimba incetul cu incetul in bine lumea in care traim. Ca sentimentul pe care o fapta buna ti-l ofera e unic si minunat. Ca pot si vreau sa ajut lumea in care traiesc!

„Subiecte de senzatie”

Standard

Când am început să scriu acest blog am pornit cu ideea că îl fac pentru mine, că nu îmi va păsa dacă cineva chiar citeşte articolele mele. Cu timpul însă mi-am dat seama că îmi cam place să primesc aprecieri sau măcar comment-uri la articolele scrise de mine, că în momentul în care deschid panoul de control stau cu inima în dinţi de nerăbdare să văd câte persoane au intrat pe blogul meu. Asta e. Recunosc. Vreau ca micuţul meu blog să crească mare, să îşi facă muuulţi prieteni dornici să îl viziteze, să mă simt mandră că e al meu.

Din aceste motive egoiste de faima scriu acest articol. M-am gândit bine înainte la cum să încep, ce strategie să adopt. Concluzia a venit din media: cum ar putea „micuţul ” să ajungă vedetă altfel decât prin modalitatea obişnuită din zilele noastre: scandalul, prostia şi sexualitatea. Aşadar, pentru a oferii mulţimii ceea ce îşi doreşte încep prin a spune:

-sunt definitiv şi irecuperabil plictisită de ce e la televizor de câţiva ani; mă lasă rece viaţa personală a aşa ziselor noastre vedete mondene; pe Oana Zăvoranu cu Pepe, pe Iri cu Monica Columbeanu, pe Sexy Braileanca, pe Piticul porno, pe Lorette, pe Basescu, pe Boc, pe toţi ceilalţi ( se ştiu ei) vreau să îi închid împreună într-o cameră şi să arunc cheia;

 -dacă persoanele de mai sus nu au o pregătire de specialitate sau măcar talent înnăscut care să justifice prezenţa lor publică mult prea persistentă, de cei din presă nu am milă. Aş vrea să se instituie un mal praxis pentru jurnalişti: în momentul în care un articol este suspectat a fi complet superficial, fără noimă, cu mai multe poze decât cuvinte sau fără surse viabile să li se taie capul! Astfel non-valorile nu ar mai avea promovare şi cetăţenii care dau banii pe Click, Can Can şi alte porcării de acest gen să înceapă să citească cu adevărat presă, să îşi reformeze valorile, bunul gust şi să le renască decenţa.

 

-alt subiect care mă afectează negativ este sexualitatea exprimată astazi în cele mai vulgare moduri; din păcate nu mai există bun simţ care să le facă pe piţipoancele care se îmbracă în roz, cu sclipici, gene false, buze fosforescente, leopard, cu operaţii care le deformeaza grotesc să se uite în oglindă şi să îşi spună: ” Astazi cred ca voi alege ca ţinută de zi un tricou simplu, nişte blugi clasici şi mă voi machia natural. Părcă totuşi nu mai merge rochiţa mea roz cu bulinuţe şi blaniţă şi poşeta aia care toată lumea credea că e originală”. De fiecare dată când ies seara în oraş revad aceleaşi fete care odinioara poate erau şi ele normale, dar pentru a fi remarcate de categoria italienilor generoşi, fotbalişti şi băieţi de bani gata devin nişte păpuşi de plastic, care nu mai exprimă nimic. Absolut nimic.

Şi nu e ca şi cum mai avem alternativă sau mai putem schimba canalul pentru că oriunde am schimba tot de acelaşi lucru nimerim. Partea mai puţin fericită e că libertatea nostră de alegere se limiteaza la aceste subiecte. Subiecte de senzaţie!