Arhive pe autori: visecunoi

Povestea lui Misu care a devenit Milo

Standard

Postarea aceasta intra la categoria fapte bune, care, cu implicarea oamenilor, schimba vieti, fie ele canine. In primavara o persoana necunoscuta, despre care nu doresc sa mentionez nici un cuvant, a abandonat 6 catelusi abia nascuti intr-o cutie de carton, intr-o parcare. I-am gasit impreuna cu o colega si am inceput sa ii hranim cu mancare la conserva, pe care au reusit sa o digere.Treptat s-au implicat mai multi colegi in a dona bani sa le cumparam hrana necesara.

Ulterior, au avut sansa sa fie gazduiti in curtea unei fabrici parasite, puse la dispozitie de doamna Lorena, pe care am gasit-o pe internet. Ea s-a implicat 100% in a-i ingriji.

In continuare ma voi referi la Misu si la destinul lui. Misu crestea cu fiecare zi si isi petrecea zilele alaturi de ceilalti catei de la fabrica ( pe care Lorena nu a putut rezista sa nu ii ajute). Crescuse suficient de mare ca sa consume boabe speciale pentru catei si incepuse sa isi dezvolte personalitatea. Intr-o zi a facut cunostiinta cu veterinarul Alex, care s-a ocupat de vaccinarea si deparazitarea lui si a ajuns sa se implice si el, tot 100%.

Ajuns deja maricel, Misu a atras atentie unor persoane de la Asociatia PetHope, care au inceput sa il promoveze pentru adoptie. Intre timp noi am facut ce am putut pentru a-i gasi un stapan, dar inca nu aparuse nici un doritor.

Intr-o zi, am primit vestea buna: Misu urma sa fie adoptat in UK ! Transportul a fost asigurat de cei de la PetHope si Misu a emigrat astfel in siguranta, cu un nume nou: Milo.

Ce vreau sa ilustrez prin aceasta poveste este ca, desi unele fapte par nesemnificative si sunt unii care cred ca nu fac nici o diferenta, prin implicarea a cat mai multor oameni fapta creste si incepe sa produca schimbari. Este adevarat ca singuri putem face lucruri limitate, dar impreuna nimic nu ramane imposibil!

Milo acum este mare, a fost sterilizat si se bucura de noua lui viata.

P.S Sa mai spun ca si sora lui este tot in UK?

ImagineImagineImagineImagine

Sora lui Misu cu noul ei stapan.

Anunțuri

Timofte

Standard

E timpul sa va povestesc si despre Timofte. Este un pisic pe care l-am gasit (ca si pe Jimi ) in parcare, la lucru. Micutul se ascundea sub o masina si era tot rozaliu de la un gard proaspta varuit. Nu l-am putut lasa acolo pentru ca nu ar fi avut prea multe sanse de supravietuire si l-am luat cu mine acasa.

I-am facut baie (nota: pisicile chiar urasc apa, a fost horror pt el), i-am bibilit blanita si l-am uscat in prosop. Am facut aprovizionarea necesara (pliculete cu tocanita, bobite, nisip), i-am pregatit culcusul (in care nu a binevoit sa doarma decat in prima seara) si am improvizat litiera si castronelele pentru apa si mancare.

Spre deosebire de experienta cu catelul Jimi, am fost foarte placut surprinsa ca Timi a stiu singur din prima cum sa faca la litiera. Cu el am descoperit ca imi plac pisicile: sunt foarte curate, nu trebuie sa strangi dupa ele ata de mult ca dupa un catel, sunt independente (calitate in cazul in care ar trebui sa stea singure mai multe ore), sunt adorabile cum se joaca si dorm mult. M-am mai informat despre crestere pisicilor zilele urmatoare si in cele din urma i-am facut si deparazitarea interna si externa.

Imi placea la nebunie (si se pot lua in considerare de cei care si-ar dori o pisica, dar nu sunt atat de siguri):

-cum ma astepta sa vin de la lucru si era super extra afectuos cu mine

-cum ma urmarea prin casa dintr-o camera in alta si ma privea cum ma desfasor cu ochisori curiosi

-cum adormea in pozitii amuzante

-cum torcea cand il luam in brate

-cum se juca cu diferite prostioare prin casa

Mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu ideea de ma desparti de el, dar a trebuit sa o fac dupa o luna, pe perioada concediului (am avut 3 saptamani lungi si late 🙂 ). L-am dus la parintii prietenului meu care tocmai ramasesera fara pisica si fara caine.Planul era sa stea la ei la curte temporar, dupa care mai vedeam eu. Cand m-am intors insa i-am gasit pe amandoi indragostiti de el: imi povesteau obiceiurile lui cu entuziasm si cum doarme cu ei in pat (cum nici nu speram eu). E practic *copilasul* lor si eu ma bucur din suflet pentru el si ca am sansa sa il vad cum creste fericit si sanatos intr-o curte doar a lui.

Pe Timi il puteti vedea mai jos si am de gand sa pun poze si pe masura ce creste. Deja are blanita mai deasa si s-a lungit.

Lacul de suflet

Standard

Am avut inca o tentativa de a picta in ulei. Am vrut sa il surprind pe prietenul meu si sa ii fac cadou un peisaj cu lacul Valiug (Caras-Severin) care ii este atat de drag. Am inceput colorand partea de sus a panzei. Am pus mai multe straturi de culoare si desi am intentionat sa il fac cat mai asemanator cu imaginea pe care am folosit-o ca si sursa de inspiratie, mi-a fost greu sa conturez detaliile. De aici si aspectul difuz. Mi-a fost dificil si sa redau profunzimea si perspectiva imaginii. Pot spune ca Lui i-a placut si m-a incurajat sa mai exersez. Chiar daca tehnica lipseste si indemanarea are nevoie de mult exercitiu imaginea lasa o impresie placuta…zicem noi, subiectiv.

Mai jos cateva poze (ansamblu si detalii).

ImagineImagineImagineImagineImagine

Oscar si Tanti Roz

Standard

„Oscar si Tanti Roz” este un spectacolul umanitar ce a avut loc în 23 aprilie la Opera din Timisoara. S-au strans fonduri pentru achiziționarea de aparatură pentru Clinica de Oncohematologie a Spitalului de Copii „Louis Țurcanu”. Eu am avut norocul sa primesc o invitatie, firma la care lucrez fiind printre sponsorii spectacolului. M-a marcat in mod profund si placut. Este o poveste trista despre un baietel bolnav de leucemie, dar totodata te umple de optimism prin modul in care situatia a fost prezentata. Te invata cel putin trei lucruri: „cum sa pleci la drum cu un Dumnezeu pe care nu dai doi bani si sa ajungi la credinta nuda, cum sa inveti sa mori atunci cand nu ai avut clipe nici macar sa traiesti si cum sa te folosesti de timp astfel incat sa il faci sa nu mai existe”. Pentru mai multe detalii putet intra aici.

Va impartasesc o scrisoare pe care Oscar i-o scrie lui Dumnezeu:

„Dragă Dumnezeu,
Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui şi casei (cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit, fiindcă până acum n-am avut timp din pricina şcolii. Să ştii de la început că mie nu-mi place să scriu, o fac numai când sunt silit. Scrisul nu-i decât zâmbăreală, ploconeală, împopoţoneală etc. Minciună frumoasă. Ceva pentru oameni mari, adică. Dovada? Uită-te numai la începutulscrisorii mele: „Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui şi casei (credcă s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan),iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit fiindcă până acum n-am avut timp din cauza şcolii“, când aş fi putut la fel de bine să spun:„Mi se zice Cap de Ou, am zece ani, dar arăt ca unul de şapte, trăiesc la spital pentru că am cancer şi dacă n-am vorbit niciodată cu tine este fiindcă nici măcar nu cred că exişti“. Dar dacă ţi-aş fi scris aşa, nu numai că dădea nasol, dar nici n-ai fi catadixit să te mai ocupi de mine. Or, vezi tu, tare-aş avea nevoiesă te ocupi. Ba chiar aş zice că mi-ar prinde al naibii de bine dacă ţi-ai găsi timp să-mi faci şi mie vreo două, trei servicii.Uite, să-ţi explic.
Spitalul e un loc grozav de simpatic unde sunt o mulţime de oameni mari întotdeauna plini de voie bună şi care vorbesc în gura mare,cu mormane de jucării şi multe tanti roz care nu aşteaptă decât să se joace cu copiii, şi unde prieteni ca Bacon, Einstein sau Pop Corn îţi sunt în orice clipă la îndemână. Ce mai, spitalul e nemaipomenit cu condiţia să fii un bolnav care le face plăcere celor din jur. Or, eu nu le mai fac plăcere. De când cu grefa de măduvă văd eu bine că nu mai fac plăcere nimănui. Dimineaţa când mă examinează, doctorul Düsseldorf pare să n-aibă nici cea mai mică tragere de inimă, se vede că-i decepţionat. Se uită la mine fără să zică o vorbă,de parcă i-aş fi greşit cu ceva. Or, trebuie să ştii,dragă Dumnezeu, că eu mi-am dat toată silinţa la operaţie; am fost cât se poate de cuminte, i-am lăsat să mă adoarmă, mi-am luat toate doctoriile şi nici măcar n-am ţipat când m-a durut. Sunt zile când mai-mai i-aş zice de la obraz că la urma urmei poate el, doctorul Düsseldorf, cu sprâncenele alea negre ale lui, e de vină că n-a reuşit operaţia. Dar, când mă uit la mutra lui amărâtă, parcă nu-mi mai vine şi toate ocările mi se opresc în gât. Ba chiar cu cât doctorul Düsseldorf tace, privindu-mă cu ochii lui de câine bătut, cu atât mă simt mai vinovat. Îmi dau seama că nu sunt un bolnav cum trebuie, ci unul din ăia care-i împiedică pe oameni să creadă că medicina e o chestie formidabilă.
Şi să ştii că gândurile unui doctor sunt contagioase. Acum tot etajul mă priveşte cu aceiaşi ochi – infirmierele, rezidenţii, femeile de serviciu. Au un aer trist când mă văd că sunt vesel, iar când spun o glumă se silesc să râdă.Pe bune, nici de râs nu mai râdem ca altădată.Numai Tanti Roz a rămas aceeaşi. E prea bătrână, zic eu, ca să se mai schimbe. Şi e prea Tanti Roz pentru aşa ceva. Cred că n-are rost să ţi-o prezint pe Tanti Roz, dragă Dumnezeu, e oprietenă de-a ta, de vreme ce ea mi-a zis să-ţi scriu. Singura problemă ar fi că numai eu îi zic aşa, Tanti Roz. Dar fă şi tu un efort ca să înţelegi despre cine este vorba: dintre toate doamnele în halat roz care vin la spital să se ocupe de copiii bolnavi, ea e cea mai bătrână.

Pe maine. Te pup,
Oscar”

 

 

Ajutor in bucatarie

Standard

De ceva timp gatesc aproape zilnic cina. Cum este singura masa pe care o mancam acasa imi face si placere. E un bun prilej sa povestesti ce ai facut peste zi si sa te destinzi ascultand putina muzica. Prin gatit nu ma refer la ciorba de cartofi, tocanita, snitele si cartofi prajiti. Cum ne dorim sa mancam sanatos, dieta noastra se bazeaza in principal pe legume, lactate si un tip de carne, gatite cat mai putin, fara ulei. De obicei totul este gata pana intr-o jumatate de ora. Aici vine vorba despre ajutorul meu in bucatarie, mentionat in titlu. Este vorba despre un gratar electric cu ajutorul caruia pot face carnea, frigarui, ciuperci, ardei, dovlecei, vinete si multe altele intr-un timp scurt si fara ulei. Trebuie doar bagat in priza si adaugata apa in tavita suport. Este grozav pentru ca nu face fum in bucatarie, se curata usor cu o laveta si a inlocuit aproape complet aragazul. Mai adaug un orez sau preferatele mele: varza de bruxelles si morcovi pitici pregatite in abur, cu un sos de iaurt sau putin unt pentru aroma si cina este gata. Delicios, rapid si sanatos!

Jimi Hendrix

Standard

Saptamana asta avem un musafir in vizita. Nu s-a gandit vinerea trecuta sa ii anunte ca nu are unde sa stea in Timisoara peste weekend si un suflet de om bun nu putea sa il refuze si l-a primit. A avut o sedere foarte placuta pana duminica seara, cand si-a luat ramas bun de la dragi prieteni si a venit si pe la mine. Eu l-am asteptat pregatita, am strans putin prin casa sa nu ne facem de rusine. Din prima clipa in care ne-a trecut pragul s-a apucat sa inspecteze peste tot. Dupa ce a termninat s-a gandit ca ar fi dragut sa mearga la baie….in mijlocul sufrageriei. Nu ne-am suparat ca am inteles ca la semenii lui este un obicei normal sa nu tii prea tare cont de politeturi. Nu i-au prea placut nici papucii nostrii de casa, din moment ce tot incerca sa ii rupa. Cred ca devine din ce in ce mai clar ca musafirul nostru este un catelus. Micutul s-a ratacit prin curtea firmei la care lcurez si a starnit afectiunea unui coleg. Asa ne-am pricopsit noi (eu si Una-C.M 🙂 ) cu el in vizita pana ii gasim o casa.

Cum e viata cu un catel in casa? Nu e chiar asa usor, daca ma gandesc cat de des a trebuit sa strang dupa el za shit, cum sta tot timpul in piciorele mele si face galagie cand il las singur. Cand ma uit la cat e de micut si fara nici o vina ma cuprinde insa un profund sentiment de responsabilitate. Cumva matern: vreau sa ii fie bine si sa ii gasesc cei mai buni stapani cu cea mai faina curte in care sa zburde. Totul insa pare nesemnificativ cand te uiti in ochii lui, cand isi misca codita de fericire ca te-ai intors acasa. Imi place la nebunie sa ii aud labutele cum misuna pe parchet, cum respira zgomotos si miroase el colturile sa vada unde sa mai faca un pisu. Imi mai place sa il privesc cum mananca cu lacomie din bol, cum ii place sa doarma cu labutele din spate intinse si cum pune capul pe labute cand il cert sau ii e teama de ceva. Daca il certam sau ii zicem ca nu e voie alearga pe balcon si se razbuna nervos pe ce prinde: ziare, slapi, paturica. Are personalitate domnul. Pur si simplu irezistibil!

C.M, care are mereu inspiratie de nasit, i-a gasit si un nume pe masura. Jimi Hendrix-daca il priviti, va prindeti imediat si de ce. Este negru si are o freza afro, precizez pentru claritate si cei mai miopi 🙂

Probabil voi suferi si ii voi simti lipsa cand va trebui sa plece, dar uneori trebuie sa faci si lucruri dificile pentru binele celor la care tii. Prin acest articol apelez si la voi, cei care cititi acest blog -daca doriti sau cunoasteti pe cineva care doreste sa il iubeasca pe dragul de Jimi, rog sa ma contactati.De asemenea pentru mai multe poze: 

http://www.facebook.com/media/set/?set=a.191122084335569.41204.100003133379137&type=1


Standard

 

In decembrie, cu gandul la ce cadouri sa cumpar pentru cei dragi, mi-a venit ideea sa pregatesc un cadou hand-made. Planul era sa pictez un tablou pentru niste dragi prieteni, numai bine impuscam doi iepuri dintr-o lovitura. Marturisesc ca materia prima pentru tablou am cumparat-o din Auchan spre rusinea mea. Bugetul era destul de stramtorat si am facut un compromis. Astfel a luat fiinta primul meu tablou pe panza-cu tempera 🙂 Mai apoi mi-am cumparat culori in ulei pentru a-mi face mana pentru pictura. Cadoul a fost apreciat, nu atat pentru calitatea lui artistica, ci pentru intentia de a face ceva unic cu mana mea. Il revad la ei in sufragerie, cand merg in vizita. Nu stiu daca il pun repede inainte sa ajung eu si apoi il dau jos, dar mi-e mi-a fost cu siguranta drag sa il pictez.

A fost un inceput si voi reveni cu cel de al doilea pe care l-am pictat -de data aceasta in ulei-. Cat timp inca bajbai cu pensula in mana ma confrunt cu o senzatie de nemultumire cauzata de lipsa mea de educatie in domeniu. Dupa ce a fost gata l-am scos in balcon pentru ca nu suport sa il privesc in fiecare zi; vad ce am gresit, imperfectiunile, ce diferit a iesit fata de ce imi imaginam, etc si ma enervez. Am insa speranta ca voi progresa incet si voi putea sa imi pun in casa un tablou pictat de mine fara a ma simti frustrata de cum a iesit. Ma tot gandesc intre timp la Michelangelo (citind de curand Agonie si extaz despre viata acestuia) care muncea atat de mult la o opera si nu facea absolut nici un compromis pana la finalizarea ei. Prin urmare el isi privea cu mandrie si placere opera, el si milioane de oameni. Nu se gandea pentru cine creaza, la bani, la placerile vietii; arta venea de undeva din interiorul lui intr-un mod original si dumnezeiesc. E frumos sa te gandesti ca acum cateva sute de ani traia un om care crea doar din dragoste nemarginita pentru arta.